Privighetoarea

Confecta res forte septem annos autumni frigore vesperum.

La ceasul înserării, când real și crepuscul,

Umbrind urzeau vremelnic un tainic univers,

Când, în tăcerea ceții ce-nvăluia abisul,

Visam? Era aievea? Nici azi n-am înțeles.

Lumina sângerie - târziu apus de soare -

Se prelingea pe arbori și picura pe drum.

Eu îmi târam cu greu  pașii prin satul care

Se pregătea s-adoarmă sub vălătuci de fum.

Izul de lapte dulce și acela de  tămâie,

Miros de iarbă crudă, miros de fân uscat,

Și-au amintit de mine, cel din copilărie,

Și mă strigau pe nume, pe cel demult plecat.

Dar drum aveam în față și colb aveam în urmă.

Să dau înapoi ceasul destinului e greu.

În aură de foc, către apus o turlă

Părea o scară-n flăcări urcând spre Dumnezeu.

Și-atunci am auzit 'nălțându-se spre ceruri,

Din vremi demult apuse, un glas sfâșietor,

Vaiet prelung, iar liniștea se sparse-n mii de cioburi

Părea că plânge raiul. Luna s-ascunse-n nor.

Dar nu puteam pricepe c-ascult o rugăciune,

C-aud „Ave Maria” cântat în cimitir

La ceas târziu în noapte. Negam acea minune.

Și am vrut să vad cu ochii-mi. De ce-am văzut mă mir

Și-acum. Că, lâng-o cruce, cu palme împreunate

Ca pentru sfânta rugă un înger ea părea,

Femeia care-n noapte, cu-aripile tăiate,

Cânta. În depărtare plângea încet o stea.

                                         Alin Ciolompea

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Alin Adrian Ciolompea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Ultimul menuet

                                     

                                                                                                                               

Vrăji aruncă vântul peste ramuri goale,

Tânguiri de frunze se aud încet.

Unde ești, tu, vară, cu zilele tale?

Pretutindeni – toamnă, peste tot - regret.

Arămii copacii – ovații-n cascadă.

Pentru show-ul ultim nu mai e bilet.

Emoții-n culise, freamăte în stradă,

Publicul aclamă magicul balet

Care stă să-nceapă din clipă în clipă.

Doi cocori strigară lung de patru ori.

Rece adiere, zbatere de-aripă,

Soarele sfâșie cortina de nori.

Și apoi, tăcere. Vântul înfioară

Arborii și iarba, păsări, oameni, flori.

Frunzele desprinse de pe ramuri zboară:

Balerine-păsări, balerine-flori.

Menuetul mut pentru Regele Soare

În sclipiri de aur, într-un ritm baroc,

Ultima ofrandă a frunzei ce moare,

După o viață scurtă, fără de noroc.

Pe o bancă veche, lâng-o domnișoară,

O frunză căzuse ca, din cer, o stea

Luminându-i chipul pentru prima oară.

Galbenă ca păru-i. Singură-i ca ea.

                             Alin Ciolompea

Noaptea Sfântului Andrei

„Voi, 41 de fire de grau, / Eu voi adormi / si voi hodini. / Dar eu ma rog lui Dumnezeu / Sa-mi trimita ingerul meu, / Cel ce mi-e dat de Dumnezeu.” (Descântec de aflare a ursitului)

Se prăvălește soarele pe-o rână,

Și asfințește licărind arar.

Închide iute poarta, gazdă bună,

Și-agață usturoiul în prăgar,

Că lupii-n haită urlă pe coline.

Se face tot mai frig la asfințit.

Speriată, luna chipul și-l ascunde

Și-i vai de călătorul rătăcit!

Scapăr-amnarul și fă focu-n sobă,

Pe coș fumul să iasă-n rotocoale!

I-auzi cum latră câinii! Nici o vorbă!

Afară lupii suri ne dau târcoale.

Iar de îți pare că de-afar’ te cheamă

Pe nume cineva demult plecat,

Tu nu-i răspunde și pe loc răstoarnă

Cu fața-n jos ce poate fi mișcat.

Cu farmece și vrăji, tânăra fată

Cu teamă ursitul vrea să îl vadă-n vis.

Că Sfânt’ Andrei pe an e doar odată,

Iar badea de un an nu i-a mai scris.

(25 octombrie 2016)

Anița

Dragă copăcelule, dacă iarna uitării nu va reuşi să mă şteargă din amintire, vom putea fi împreună pentru totdeauna.

( O frunză)

La ora când, tarziu, stelele-adorm

Visând  cuminți la ale zilei fapte,

Iar Luna luminează al lor somn,

Învelindu-le cu raze argintate,

Păpușa Ana șade pe divan.

Are ochi triști și păr cârlionțat,

O mână stă întinsă spre tavan,

Cealaltă e pe șorțul înflorat.

Primită drept cadou de fiica mea,

Păpușa a fost ca o soră mai mare

Pentru-un pisoi cu ochi de peruzea

Ce îi toarcea tot timpul la picioare.

Dar, după un timp, pisoiul fu bolnav.

De-abia mergea, târâș, în trei picioare

Și miorlăia pe limba lui de grozav,

Apoi, slăbit, rămase-n nemișcare.

Din acea zi, păpușa-și aștepta

Prietenul cu ochii ca turcoazul

Și-n fiecare zi se deștepta

Cu gândul că o sa-i audă glasul.

Curând i se păru că-l vede, parcă,

Făcându-i cu lăbuța dintr-un nor

Și încercă la rându-i semn să-i facă,

Dar vântul șterse tot, nepăsător.

Mănunchi  de-argint, lumină și de gheață

Pătrunde  tainic în odaia mea.

E ceasul când păpușile prind viață

Și îți răspund, de le întrebi ceva.

- De ce-ți sunt ochii înlăcrimați, Aniță,

De ce privești spre nori plângând mereu?

- Pisoiul mi-a fost cea mai dragă ființă,

Și-atunci, când plânge norul, plâng și eu!

                                      Alin Ciolompea

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Alin Adrian Ciolompea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Mărturisire

Dumnezeu nu trebuie căutat printre stele, în complexe formule matematice sau în microuniversurile cu design complicat. În piept avem doar o bucată de suflet care vibrează urmând o singură lege... Ce simplu ar fi dacă oamenii mari n-ar încurca totul...
                                                                                                        (Un Copil)

Îți povestesc pentru ultima dată,

Cum l-am descoperit pe Dumnezeu,

Un scaun vreau,te rog, și niște apă!

De unde să-ncep?  Eu, ieri, eram ateu.

Mergeam prin ploaie și nu luam seama

La stropii grei plutind în zborul frânt.

Fluturi apoși căzând, pierind de-a valma

În șuierul rafalelor de vânt.

Lichefiată, luna lucea-n lacuri,

Se prelingea în mici sclipiri vibrânde,

Peste copacii goi și peste maluri,

Plângând amar în unde tremurânde.

Pășeam cu greu cătând în depărtare

Un porumbel c-o creangă de măslin,

Un semn că voi găsi curând scăpare

De urgia potopului divin.

Un fâlfâit de aripi, o lumină

Și ploaia se opri în jurul meu.

În bolta cerului acum senină

Mi s-a părut că-l văd pe Dumnezeu.

Tu spui că m-ai zărit de la fereastră

Înaintând prin apă și noroi,

Și-un biet copil orfan cu o umbrelă

Pășea alăturea-mi prin vânt și ploi.

In ochii lui curați zăream iertarea

Și, de-am fost orb, vedeam din nou. Iar eu,

Prin tină, ploi și vânt, urmând chemarea,

L-aveam în dreapta mea pe Dumnezeu.

Mai sunt furtuni pe cale să înceapă,

Mai sunt alei ce duc spre nicăieri,

Mai sunt minuni și minți să le încapă,

Și bucurii mai sunt, dacă mai speri.

Dă-mi pălăria! Voi pleca în grabă

Spre alte uși, cu Dumnezeu în gând.

Iertare-ți cer pentr-un pahar cu apă!

Rămâi cu bine, ori, poate, pe curând!

                                                         Alin Ciolompea

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Alin Adrian Ciolompea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Se scuturau a toamnă trandafirii

Se scuturau a toamnă trandafirii

Când eu, copil fiind, întâia dată

Venit-am să învăț cu Dumneavoastră,

Învățătoarea mea, taina citirii.

Când norii plumburii chemau furtuna

Și fulgere sclipeau peste talazuri,

Făcut-ați Dumneavoastră semn cu mâna

Și calea mi-am găsit-o printre valuri.

Trecut-au ani de-atunci și multe toamne

Chemau pe-ascuns din colțul amintirii

Icoana sfântă a scumpei mele Doamne...

Se scuturau a toamnă trandafirii.

                                          Alin Ciolompea


Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Alin Adrian Ciolompea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.