Privighetoarea

Confecta res forte septem annos autumni frigore vesperum.

La ceasul înserării, când real și crepuscul,

Umbrind urzeau vremelnic un tainic univers,

Când, în tăcerea ceții ce-nvăluia abisul,

Visam? Era aievea? Nici azi n-am înțeles.

Lumina sângerie - târziu apus de soare -

Se prelingea pe arbori și picura pe drum.

Eu îmi târam cu greu  pașii prin satul care

Se pregătea s-adoarmă sub vălătuci de fum.

Izul de lapte dulce și acela de  tămâie,

Miros de iarbă crudă, miros de fân uscat,

Și-au amintit de mine, cel din copilărie,

Și mă strigau pe nume, pe cel demult plecat.

Dar drum aveam în față și colb aveam în urmă.

Să dau înapoi ceasul destinului e greu.

În aură de foc, către apus o turlă

Părea o scară-n flăcări urcând spre Dumnezeu.

Și-atunci am auzit 'nălțându-se spre ceruri,

Din vremi demult apuse, un glas sfâșietor,

Vaiet prelung, iar liniștea se sparse-n mii de cioburi

Părea că plânge raiul. Luna s-ascunse-n nor.

Dar nu puteam pricepe c-ascult o rugăciune,

C-aud „Ave Maria” cântat în cimitir

La ceas târziu în noapte. Negam acea minune.

Și am vrut să vad cu ochii-mi. De ce-am văzut mă mir

Și-acum. Că, lâng-o cruce, cu palme împreunate

Ca pentru sfânta rugă un înger ea părea,

Femeia care-n noapte, cu-aripile tăiate,

Cânta. În depărtare plângea încet o stea.

                                         Alin Ciolompea

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Alin Adrian Ciolompea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.